MARILE „PATIMI” ALE SCOLII TELEORMANENE

0

Se spune că veşnicia s-a născut la sat. Dar şi marile neajunsuri ale învăţămîntului românesc tot acolo se văd. Învăţămîntul sătesc românesc nu mai oferă, din păcate, motive de satisfacţie, chit că mai există cîte un Domn Trandafir în aporoape toate satele României. Este adevărat, nici la oraş nu stăm foarte bine, dar parcă situaţia nu este atît de copmplicată. Cert este că, atunci cînd ne referim la învăţămîntul din localităţile rurale spunem fără teama de a greşi că aici cele mai adînci nemulţumiri vin din lipsa de cadre performante. Învăţămîntul de la sat nu oferă oportunităţi şi nici tentant nu mai este să predai într-o şcoală comunală care în timpul iernii are săli de clasă dezmorţite, pentru că nu sunt nici bani şi nici oportunităţi pentru încălzire centralizată, dascălii în marea lor majoritate proveniţi de la oraş, mai mult stînd „pe navetă”, decît în sălile de clasă şi, mai grav, nici interes şi aplecare pentru cei mici nu mai au. Învăţămîntul românesc de la sate duce lipsă de dascăli competenţi, pentru că aceştia refuză să vină în zone …”defaforizate”, locul la catedră fiind luat de suplinitori fără har si aplecare către ştiinţa de carte şi elevi. Sunt promovaţi, fie şi temporar în corpul profesoral, cadre cu pregătire îndoielnică şi rezultatul este unul dezastruos. Dacă ai sădit în mintea şi conştiinţa copilului un bagaj îndoielnic de cunoştinţe , acel copil este terminat. Aşa cum este şi învăţământul românesc, cu precădere cel de la sat. Nu intrăm mai mult în tema de astăzi, deoarece am fi nevoiţi să spunem lucruri şi mai grave, despre directori care în loc să coordoneze bunul mers al activităţii didactice, sunt nevoiţi să se „îngroape” în hîrtii şi dosare pentru a face rost de bani pentru logistica şcolii cît şi despre profesori care, mai de grabă, şi-ar dori ora de curs de 10 minute şi pauza de 50 pentru a termina sesiunea de bîrfe începută pe holurile instituţiei…

Şi uite-cum, am ajuns la stadiul în care şcoala românească nu mai produce valori. De fapt nu mai produce nimic, atîta timp cît „domnul diriginte” cere la părinţi bani pentru nu ştiu ce fond menit să mai acopere puţin din necesarul financiar al şcolii…

Şansa noastră este că, deocamdată, încă mai avem cazuri fericite de şcoli care promovează performanţa şi cadre didactice cu dăruire şi pasiune faţă de această profesie şi de elevi  în judeţ… La licee, situaţia este puţin diferită. Dar, cu altă ocazie.

MARIAN AMUZA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here